Pe lângă nevoia de apartenență, copii au, la fel ca adulții, nevoie de autonomie. În cazul celui mic, înseamnă că acesta nu vrea doar să fie îmbrățișat și hrănit, ci vrea să și cerceteze și să descopere împrejurimile. Ele are un impuls de explorare înnăscut. Copii își doresc din plin să acționeze în mod independent, de îndată ce le permit capacitățile. Sunt foarte mândri când pot realiza ceva fără ajutorul părinților. 

Ne e rușine că ne simțim singuri - ca și cum singurătatea ar fi un indiciu că e ceva în neregulă cu noi. Ne e rușine chiar și când singurătatea e cauzată de îndurare, de o pierdere sau de suferința din dragoste. Cacioppo crede că mare parte din stigmatul social asociat singurătății provine din felul în care am definit-o și am vorbit despre ea vreme îndelungată. Obișnuiam să definim singurătatea ca o boală cronică, chinuitoare, lipsită de calități compensatoare. Era asociată cu timiditatea, depresia, o personalitate singuratică sau antisocială, ori cu slabe aptitudini sociale.

Când nevoile fundamentale ale unui copil se bucură de prea puțină atenție din partea părinților, atunci cel mic face tot ce poate pentru a le primi. Copii fac aproape orice pentru a fi  plăcuți de părinții lor. Atunci când părinții sunt prea puțin capabili să ofere iubire și/sau le vine greu să intre în pielea copilului, pentru a-i ghici sentimentele și dorințele, atunci copilul preia răspunderea ca relația lui cu părinții să fie una reușită.

Convingerile noastre profunde și inconștiente reprezintă un filtru al percepției noastre. Totodată percepția unei situații influențează ceea ce simțim, gândim și facem. În același fel, și gândurile și sentimentele noastre ne influențează percepția.  Astfel, e posibil ca un om pe care eu îl percep ca fiindu-mi superior să declanșeze în mine sentimente de inferioritate. Dacă am însă o zi bună, în care mă simt puternic și plin de succes, e foarte posibil să percep același om drept egal ca valoare cu mine sau poate chiar inferior mie.

Fericirea aduce prea puțină valoare pentru supraviețuire sau chiar deloc. Cumva ignori un apus frumos sau faci abstracție de scâncetul unui bebeluș ori treci pe lângă tufa de trandafiri fără să-i miroși florile? Nu se întâmplă nimic rău. Dar să-ți scape foșnetul tigrului? E fatal! Astfel, de mii de generații, ne-am rafinat capacitatea de a reacționa chiar și la cea mai mică șoaptă a celei mai îndepărtate posibilități de amenințare și de a abandona pe loc starea de fericire. Mama natură are mare grijă de supraviețuirea noastră și nu se ocupă deloc de fericirea noastră.

Flexibilitatea psihologică înseamnă să decuplăm pilotul automat care ne conduce viața ori de câte ori anxietatea ne îndeamnă să evităm ceva, inclusiv propriile noastre emoții sau vrea să adoptăm comportamente de siguranță. În loc să acționăm în acest fel, putem alege să ne comportăm în conformitate cu sistemul nostru de valori.

Anxietatea spune să stai în casă în siguranță. Inflexibilitatea automatismului psihologic spune să te joci jocuri video pentru a te calma. Flexibilitatea psihologică îți propune să faci ceva diferit. Te întâlnești cu un prieten. De asemenea, dacă anxietatea îți spune să eviți să faci sport, că te poți accidenta grav, flexibilitatea psihologică te îndeamnă să te concentrezi pe aici și acum, să devii conștient că și mersul pe stradă e un risc, asta nu înseamnă că nu mai facem nimic. Poți astfel controla acțiunea ta în aici și acum, și nu rezultatele, dar de asemenea șansele ca să pățești ceva când faci sport sunt aceleași ca atunci când mergi normal pe stradă. Mintea ta creează scenarii periculoase și exagerate pentru a te ține în siguranță, dar prețul pe care îl plătești este acela că îți pierzi vitalitatea.

Nu putem schimba trecutul, lucrurile nefericite care ni s-au întâmplat. Dar ne putem schimba povestea pe care ne-o spunem despre trecut. Acest exercițiu ne aliniează cu puterea posibilității; îmbrățișăm izbăvirea și creșterea. Schimbarea poveștii nu înseamnă că justificăm acțiunile oamenilor care ne-au rănit. Nu trebuie să iertăm până nu suntem sută la sută pregătiți. Iar iertarea noastră nu scuză ce ne-au făcut ei. Dar ne eliberează de stres.

Nu ne schimbăm povestea pentru a-i ajuta pe ei, ci pe noi înșine și pentru a ne elibera  propriul viitor de suferința trecutului. Deși nu putem schimba trecutul, putem schimba povestea pe care ne-o spunem despre trecut. Astfel creăm un viitor nou.