Ce-ar fi dacă într-o bună zi sau noapte, s-ar strecura un demon în singurătatea ta cea mai mare și ți-ar spune, “Viața asta așa cum ai trăit-o și cum o trăiești și astăzi, va trebui să o mai trăiești o dată și încă de nenumărate ori; și nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare suferință și fiecare plăcere, fiecare gând și suspin și tot ceea ce e nespus de mic și de mare în viața ta, trebuie să ți se reîntoarcă, totul în aceeași înșiruire - și acest păianjen și această lumină a lunii printre copaci, de asemenea această clipă și eu însumi. Veșnica clepsidră a existenței se răstoarnă iar și iar, mereu - și tu odată cu ea, praf al prafului”.

“Modernitatea” sub parabola alimentației și a digestiei.

Sensibilitatea infinit mai excitabilă (sub un ornament moral: sporirea compasiunii); abundența impresiilor disparate mai mare ca niciodată: - caracterul cosmopolit al mâncărurilor, al literaturilor, al ziarelor, al formelor, al gusturilor, chiar al peisajelor. Tempo-ul acestui șuvoi - un prestissimo. Impresiile se sting: ne ferim instinctiv să prelucărm ceva, să integrăm profund, să „digerăm” ceva; de aici rezultă slăbirea forței digestive. Apare un fel de adaptare la această năvală de impresii: omul uită să acționeze, el reacționează doar la stimulii externi. El își epuizează energia în asimilare, în apărare și preîntâmpinare.

Unui meseriaș priceput sau unui savant îi stă bine atunci când e mândru de arta sa și privește împăcat și mulțumit la viață. Nimic nu e mai jalnic, în schimb, decât un cârpaci sau un institutor care printr-o mină suferindă dă de înțeles că el ar fi fost născut pentru ceva mai bun. Nu există nimic mai bun decât binele! Iar aceasta înseamnă să ai o anumită îndemânare și din ea să creezi.