Curajul pare ceva foarte simplu: neînfricarea în fața primejdiei, puterea și dârzenia de a o înfrunta, indiferent de urmări. Este asumarea deliberată a unui risc și este dintre toate virtuțile omenești, cea mai înstrăinată de adânc înrădăcinatul nostru instinct de conservare. Ea dovedește așadar că, în fondul ultim al naturii noastre există o motivație mai puternică decât aceea de a ne mulțumi să subzistăm oricum. În ultimă analiză, omul curajos este cel pentru care o formă anume de viață asumată fără risc, și chiar viața însăși, au mai puțin preț decât hotărârea irevocabilă de a o depăși cu riscul înfrângerii, al pierzaniei sau al morții. Fără curaj ne-am mulțumi să fim, în obidă, multul-puținul care suntem. 

Abandonarea pasivă soartei și morții; necredința în eficiența individualității și a forței; distanța minoră față de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic și național care se cheamă Miorița și care, alături de înțelpciunea cronicarilor, constituie rana neînchisă a sufletului românesc.

Dar sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare să o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie uimitoare și inefabilă. O bucurie care ne face să simțim, pentru o clipă care se reînnoiește mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile și mai limpezi contururile ei, că până și aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile și că iubim mai mult ce avem de iubit.

Ce înseamnă autonomia individului? Înseamnă nu că trăiește după bunul său plac, ci că el alege legea după care să existe. Oricât de înguste ar fi hotarele libertății, nimeni nu poate contesta că, între aceste hotare, noi, ca ființe libere, hotărâm suveran, în virtutea unei alegeri, ce anume lege să fie legea vieții noastre. Acest lucru nu-l poate hotărî în mod legitim nimeni în afară de noi, și acceptarea oricărei ingerințe sub acest raport antrenează o diminuare a demnității.