“Să-ți iei zborul” în fiecare zi, cel puțin un moment, ce poate fi scurt, cu condiția să fie intens.

În fiecare zi, un exercițiu spiritual-  singur sau în compania unui om care vrea și el să devină mai bun.

Părăsește durata. Străduiește-te să renunți la propriile porniri pasionale, vanități, zarva din jurul numelui tău. Evită defăimarea. Renunță la milă și la ură. Iubește toți oamenii liberi. Eternizează-te depășindu-te. Acest efort asupra sinelui este necesar, această ambiție, justă.

Abandonarea pasivă soartei și morții; necredința în eficiența individualității și a forței; distanța minoră față de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic și național care se cheamă Miorița și care, alături de înțelpciunea cronicarilor, constituie rana neînchisă a sufletului românesc.

Încă de multă vreme am băgat de seamă câte lucruri greșite primisem dintru început drept adevărate și cât de îndoielnice sunt cele ce am clădit mai târziu pe acestea, prin urmare că toate trebuie, o dată în viață, de-a binelea darîmate, spre a începe munca din nou, din temelii, în cazul că năzuiesc a statornici cândva în științe un lucru sigur și care să rămână. Dar isprava părea grea și așteptam să ating o vârstă atât de matură încât nici o alta să nu fie mai potrivită decât ea pentru pătrunderea științelor. De aceea am zăbovit atâta vreme încât, de aici înainte, aș păcătui dacă mi-aș măcina, stând pe gânduri bucata de timp ce-mi mai rămâne pentru făptuit. 

Fericirea aduce prea puțină valoare pentru supraviețuire sau chiar deloc. Cumva ignori un apus frumos sau faci abstracție de scâncetul unui bebeluș ori treci pe lângă tufa de trandafiri fără să-i miroși florile? Nu se întâmplă nimic rău. Dar să-ți scape foșnetul tigrului? E fatal! Astfel, de mii de generații, ne-am rafinat capacitatea de a reacționa chiar și la cea mai mică șoaptă a celei mai îndepărtate posibilități de amenințare și de a abandona pe loc starea de fericire. Mama natură are mare grijă de supraviețuirea noastră și nu se ocupă deloc de fericirea noastră.