Încrederea în sine este necesară pentru creșterea calității vieții. Dar cum ajungem să avem încredere în noi înșine? Există foarte multe rețetare pentru pomparea încrederii, dar cred că mai importrant este actul cunoașterii personale prin care fiecare ajunge la încredere. Iar acest act experențial presupune un simplu condiment existențial și anume bucuria de a risca. Doar în largul mării învolburate sinele nostru poate să renască. Dar pentru a ne aventura pe corabia cunoașterii autentice de sine este necesar să avem curajul de a eșua.

Să ne bucurăm de faptul încercării și să transformăm călătoria noastră într-un joc asumat cu demnitate. Încrederea se construiește prin eșec, pentru că atunci când ceva nu-ți reușește, înțelegi că soarele încă răsare, iar tu nu te-ai descompus, așa cum îți imaginai. Eșecul odată trăit și acceptat te eliberează de povara presiunii și auto-criticii. Eșuând înveți că nu e chiar așa de rău precum îți imaginai înainte de a încerca.

Putem să afirmăm ca încrederea autentică de sine este imposibilă dacă rămâi ancorat în mediul tau familiar și repetitiv de viață. Nu ai cum sa ai încredere atâta timp cât tu nu te dovedești pe tine în fața devenirii, în fața noutății care e viața, clipă de clipă. Nu ai cum să simți bucurie de a trăi și mulțumire pentru ceea ce ai făcut. Curajul călătorului neînfricat și curios îți oferă șansa de a învăța, de a evolua, de a crește. Integrarea adversității cu zâmbetul pe buze reprezintă saltul cuantic prin care devenim noi înșine, prin care ne împlinim destinul pentru care am fost chemați pe acest pământ.