Chemarea reprezintă o cale a smereniei, unde suferința desemnează pedagogia deghizată a divinului, sub îndrumarea căreia tu îți poți împlini potențialul. De bunăvoie nu ai alege să cazi, să suferi ceea ce e necesar pentru devenirea ta. Frica ta ar prevala în fața unei justificări raționale, care ar spune, la ce bun să sufăr când nici măcar nu am garanția unei împliniri la final? Însă, proba cea mai mare a chemării, e să înveți să interpretezi în cheie de credință încercările și eșecul. Cazi pentru a deprinde atitudinea și înțelegerea, că ceea ce doare în clipa asta, nu cântărește în lumina veșniciei, mai mult decât regretul dinaintea morții, al celui ce nu a avut curajul să cadă. Eșuezi, doar pentru a învăța să renunți la ceea ce te auto limitează, iar de bunăvoie nu ai face-o. Suferința apare pentru a te conduce la drumul pe care sufletul tău îl dorește, dar față de care Eul tău controlor și fricos opune  rezistență. Eului nu-i place să piardă frâiele, de asta el acționează întotdeauna interesat și calculat. 

Pe calea chemării condiția necesară e să nu știi. Dacă ai ști ce presupune călătoria, eul tău ar folosi prudența rațiunii, doar pentru a te feri de provocări. Dacă ai ști ce va aduce viitorul, de câte ori ți se va frânge inima pe drum, sau câte așteptări îți vor fi înșelate, nu te-ai mai încumeta să faci nici măcar un pas de acum înainte. Invitația esențială e aceea de a renunța la control, de a fi dispus să riști autoconservarea, pentru a te dărui unei experiențe a devenirii. Călătoria chemării e de fapt o moarte a posesivității omenești. Ești chemat să devii, să te subțiezi prin inelul înflăcărat al suferinței, de greutatea materiei, a nevoii de a avea dreptate,  de a deține adevărul cu orice preț, de a te asigura că nu vei pierde. Pe drumul chemării înveți astfel să dobândești echilibru prin credința ta, indiferent de adversitățile sau de provocările pe care le vei întâmpina din lume. Liniștea ta nu mai rezidă acum în controlul pe care îl ai asupra circumstanțelor vieții, ci mai cu seamă în atitudinea ta interioară în fața acestora. Indiferent de câte ori vei aluneca, cădea, te vei lovi sau răni, sufletul tău va învăța să danseze cu umbrele și să vadă prin ele un sâmbure de lumină. Lecția supremă a chemării e că în cel mai întunecat punct al suferințelor, acolo unde ești tentat să cedezi, înveți să te vezi pe tine cel mai bine. Când accepți călătoria chemării deprinzi arta de a-ți întoarce pleoapele în lăuntrul inimii și de a crede cel mai mult în drumul tău, tocmai atunci când în afara ta vezi cel mai puțin.

Descarcă varianta gratuită Adaugă în coș