Nu m-aș fi încumetat să scriu această carte dacă nu aș fi trăit tartarul suferinței și neputinței. Toată viața mea am trăit sub imboldul vocilor neîntrerupte, “nu ești sufficient de bun”, “viața e grea”, “nu am putere, unii se nasc cu noroc, alții fără”. Mereu îl luam în brațe pe nu pot și îmi alimentam necredința. Am fost educat să văd în lume mai ales tragicul și să cred că nu am curajul de a-mi lua în primire destinul. Multă vreme am trăit în baza unei credințe care deleagă responsabilitatea bucuriei spre alți oameni. Am căutat să primesc de la altcineva ceea ce eu nu eram în stare să-mi ofer. Am compensat o lipsă severă de încredere prin comportamente disperate de validare. M-am prefăcut că sunt bărbat acționând din bravură și m-am mințit pe mine că sunt puternic.

Însă doar în urma experiențelor în care am ajuns să cad și să mă lovesc până la os am reușit apoi să învăț. Am fost prizonier ani de zile în ciclul dependențelor emoționale. Am văzut oameni care s-au sinucis, am lucrat ani de zile într-un spital de psihiatrie și am avut ocazia să asist și la ce e mai măreț, dar și la ce e mai întunecat din sufletul omenesc. Am crezut că viața mea e o condamnare la suferință, dar să văd și să aud suferința celorlalți a început să devină copleșitor pentru mine. Am realizat apoi că sunt dependent de suferința celorlalți și că imi e mai ușor să particip la vindecarea lor decât să-mi accesez craterele de întuneric și neputință din propriul suflet. Totul până când am oboist.

Am decis că vreau să schimb starea de neputință cu o credință abundentă în propria ființă. Am ales să cred că respirația mea merită să fie plină de curaj și că sunt demn de a-mi exprima darul. Nu știam care e darul meu, însă am ales să merg prin ceață și întuneric, pe calea inimii și am descoperit că visul meu e să scriu. Pe drum am înțeles că atunci când scriu, de fapt îmi rescriu propria viață și aleg în ce să cred și ce să simt despre mine. Am căzut în continuare, am trăit descurajare, am fost invadat de panică, am crezut de multe ori că prind cai verzi pe pereți. Am fost învățat să nu cred în visul meu, așa că a fost nevoie să cad și să mă lovesc ca să învăț să-mi respect sufletul. Durerea are darul de a ne distruge dacă cedăm necredinței sau de a ne încuraja să devenim mai conștienți de puterea și valoarea noastră, dacă avem nădejde.

Dacă vrei să schimbi calea sufletului tău să știi că vei găsi în această scriere unelte născute din experiență. Vei afla cuvinte de viață care au preschimbat suferințele și neputințele în lecții. Curajul și credința care se simt în aceste pagini au fost cucerite prin tranșele experiențelor de adversitate. Probabil că cel mai important lucru în viață e să învățăm să transformăm metalul întunecat al fricii, victimizării și suferinței în aurul curajului și credinței. Aici vei găsi o cale care să inspire în tine curajul de a-ți urma visul tău. Pentru că fiecare dintre noi are un vis pe care simte că are responsabilitatea de a-l realiza. Visul suntem noi, cu sufletul și trupul nostru, pe care vrem să îl sculptăm prin credință nestrămutată și efort onorabil. Drumul e plin de pietre și de căzături, dar cel care se încumetă să calce pe calea inimii sale va afla mereu credința de a urca.